vineri, 2 august 2013

Anecdote



 Poetul umanist italian Francesco Petrarca (1304-1374) povestea râzând
prietenului său Gaspare di Verona, că întâlnise o dată un nebun care
văzând o armată ieșind din oraș îl întrebă:
-      Dar unde se duc soldații aceștia?

-      La război, îi răspunse Petrarca. Nu știi că s-a declarat război?

-      Ei bine, dar acest război se va termina odată printr-o pace.
Nu-i adevărat?

-      Desigur, dar cum te poți gândi la pace acum, când trupele
pleacă la război?

-      Din moment ce la urmă tot trebuie să  se termine cu o pace –
ajunse la concluzie nebunul – de ce n-o fac chiar acum, înainte de a
începe războiul?

Și Petrarca zâmbind adăugă:

-      Ei vezi, acum parcă și eu gândesc la fel ca nebunul acela.





Fizicianul și matematicianul Albert Einstein (1879-1955) intrând o
dată într-un vagon restaurant ca să ia masa, a observat că și-a uitat
ochelarii în compartiment. L-a rugat atunci pe chelner să-i citească
lista de bucate. Chelnerul, uitându-se cu milă la acest om bătrân, îi
șopti la ureche:

-      Îmi pare foarte rău domnul meu, dar nici eu nu știu carte.



Poetul francez Paul Verlaine (1844-1896) era foarte bun la suflet. O
dată stărui pe lângă doctorul Chauffard să primească în spital un poet
cu plete, care nu avea altă boală decât lipsa de bani de adăpost și de
mâncare.

-      Dar dragul meu, nu prea văd de ce boală suferă amicul dumitale.

-      Cum nu vezi? Suferă de o foame îngrozitoare, care poate fi
mortală, răspunse Verlaine.

Și „bolnavul” a fost internat...



Compozitorul italian Giacomo Puccini (1858-1924) a început să lucreze
la ultima sa operă „Turandot” cu un entuziasm nestăvilit. Pentru a
realiza atmosfera necesară, el răscolise lumea căutând exemple de
muzică chineză veche, modernă, eroică, religioasă, populară. În
primăvara anului 1924 compozitorul lucra febril, când boala cumplită
care avea să-l doboare începu să-l macine. În preziua operației la
care afost supus într-o clinică din Bruxelles, el spuse: „Opera va fi
reprezentată incomplet. Cineva va apărea pe scenă și va spune
publicului: La acest punct, maestrul a murit”.

Puccini s-a stins la 29 noiembrie 1924, iar Turandot a cunoscut un
mare suucces în primăvara anului 1925 la Scala din Milano. La pupitru
se afla Toscanini, cel mai bun elev și colaborator al marelui
compozitor, care a și terminat opera maestrului său.



O tânără actriță, mai mult fermecătoare decât cultivată, i s-a adresat
regizorului francez Henry Verneuil:

-      Am văzut pe coperta unei cărți titlul: „Ultimele zile ale
Pompeiului”. Nu știți cumva de ce a murit?

-      Din cauza unei... erupții! răspunse zâmbind regizorul.



O tânără cicălitoare, care îl bombarda pe exploratorul american Robert
Edwin Peary (1856-1920) cu întrebări stupide referitoare la
expedițiile sale polare, în cele din urmă, îl întrebă:

-      Dar cum de știi că ai ajuns la Polul Nord?

-      Foarte simplu domnișoară. Dacă făceam un pas  în plus, vântul
de nord devenea vântul de sud...



Șansonetistul francez Maurice Chevalier (1888-1972 spunea colegilor săi:

-      Totdeauna, la un spectacol, alege cu grijă primul cântec pe
care vrei să-l interpretezi. Nu poți fi sigur că mai apuci să-l cânți
și pe al doilea...



La Viena, bustul compozitorului și dirijorului german Richard Strauss
(1864-1949) a fost dezvelit în prezența compozitorului. După
festivitate o încântătoare doamnă s-a apropiat de Strauss spunând:

-      Cinci sute de kilometri am făcut, maestre, pentru a avea
plăcerea să asist la această sărbătaore!

-      Sunt onorat, scumpa mea doamnă, spuse Strauss. Eu aș fi făcut
chiar cinci mii de kilometri pentru a avea plăcerea să asist la
dezvelirea bustului dv.!



În timpul celui dee al doilea război mondial, un aghiotant i-a citit
lui Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965), pe atunci
prim-ministrul Marii Britanii, o relatare dintr-un ziar de scandal: un
bărbat de peste 75 de ani, într-o zi geroasă de ianuarie – când
temperatura era de -35oC – îi propuse unei tinere de 19 ani să facă
sex cu el pe iarbă în Hyde Park. Replica dată de Churchill
aghiotantului a fost următoarea:

-      Peste 75 de ani! Sub zero grade! Asta te face să fii mândru că
ești englez!



Unul dintre amiralii care s-au opus violent reformelor din Marina
Regală, pe care le făcuse Churchill, înainte de Primul Război Mondial,
a fost un palavragiu, lordul Charles Beresford.

Churchill a reacționat la una dintre izbucnirile lui colerice spunând:

-      El poate fi descris ca fiind unul din acei oratori care,
înainte de a se ridica în picioare, habar nu are ce o să spună; când
vobește, habar nu are ce spune; iar când se așază la loc, habar nu are
ce a spus!



O dată în campania electorală, în parlementul englez un socialist
cuvânta monoton despre realizările guvernării de stânga. Ca exemplu a
citat creșterea populației în cei trei ani precedenți de administrație
laburistă. Churchill a ciulit urechile auzind cifra și s-a ridicat
să-i pună vorbitorului o întrebare:

-      N-ar vrea onorabilul domn să accepte faptul că ultima
statistică privitoare la populație se datorează inițiativei private?



Foarte meticulos, precaut și atent până la exagerare, când era vorba
de punctuația în scrisul său, Ion Luca Caragiale a telgrafiat de la
Berlin ziarului „Opinia” din Iași, indicând într-o lungă telegramă
unde să i se pună anumite virgule.

În această privință este demnă de reținut, o scrisoare trimisă de
Caragiale lui Iacob Negruzzi - tot în materie de virgule. În acea
scrisoare el punea următoarea șaradă:

-      Care este culmea greșelii de punctuație?

Și tot el răspundea:

-      Să treci o gârlă pe virgule, în loc s-o treci pe pun(c)te!



Scriitorul și filozofol francez Denis Diderot (1713-1778) povestea că
vizitându-l pe Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) la Montmorency, se
duse cu el să se plimbe de-a lungul eleșteului.

-      Îată îi spuse Rousseau, un loc unde am fost ispitit în
nenumărate rânduri să mă arunc, ca să sfârșesc odată cu viața!

-      Și de ce n-ai făcut-o? îl întrebă Diderot.

Rousseau indignat de indiferența cu care prietenul său rostea aceste
cuvinte, rămase o clipă pe gânduri și în cele din urmă răspunse:

-      Am băgat mâna în apă și am găsit-o prea rece.



Jean Paul Richter, unul dintre cei mai reprezentativi umoriști germani
din secolul XIX, vizita într-o zi un orășel la porțile căruia paznicul
îl legitimă cu stereotipa întrebare: „Numele, profesia?”

-      Mă numesc Richter și sunt autor – îi răspunse scriitorul.

-      Cum adică autor? Insistă paznicul. Nu înțeleg.

-      Autor de cărți, eu le fac.

-      A, se dumiri paznicul, la noi se spune legător de cărți!

O tânără și paionată colecționară îl rugă pe scriitorul german Gerhard
Hauptmann (1862-1946) să-i acorde două autografe.

-      Cu plăcere, îi răspunse maestrul, dar de ce două și nu unul?

-      Pentru că pe două „Hauptmann”-uri primesc un „Franz Lehar”!



Scriitorul englez John Galsworthy (1867-1933) avea o mare admirație
pentru George Bernard Shaw, căruia i-a trimis cu dedicație primele
sale două romane. După câtva timp, întâlnindu-se cu Shaw, romancierul
i-a cerut părerea asupra lucrărilor sale.

-      Îmi plac din ce în ce mai mult

-      Mă măguliți, maestre...

-      Deloc, zâmbi Shaw. Când citesc primul roman îmi place mai mult
celălalt. Și invers.



Într-o stațiune de vară scriitorul francez Jean Richepin (1849-1926)
fu abordat de o domnișoară care-i solicită un autograf pe un volum de
Balzac. Amabil, Richepin se execută scriind: „Pentru Balzac fără
procură – Jeaan Richepin”.



Romancierul italian Giorgio Pisel a scris următoarea dedicație pe
ultimul său roman: „Femeii a cărei absență mi-a permis să scriu în
liniște această carte”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu