luni, 23 septembrie 2013

Sa traiasca arhitectul

de G. Topârceanu
 
Pe strada Toamnei unde,
Pomii-și scuturau povara,
Locuia o cuconiță
Blonda și frumoasa - Clara!
 
Avea trup de crin și gura
Roșie ca o mușcată;
Sânii - doua crizanteme
Și...era și măritată!
 
Soțul ei - Avram Barbulea -
Voiajor prin toata țara ,
Pleca luni de dimineața
Și venea sâmbăta seara.
 
Astfel că, în alte zile,
Clara dulce, dragastoasă
Marți și joi - să se distreze -
Mă primea pe mine-n casă.
 
Îi citeam poeme, versuri,
Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam povești, și-n urmă
Petreceam ca de-obicei.
 
Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris să șadă,
Avea dou-apartamente
Cu balcoanele spre stradă.
 
Jos în gang, urcai o scară
Care-așa - din construire -
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieșire.
 
Iar alături, stătea Sprinta
Cu bărbatul - Haim Nane,
Care-avea tot astfel casa
Și tot astfel de balcoane.
 
Nimeni, nimeni; numai scara
Luminata de un bec.
Mă știa când vin la Clara,
Mai ales știa când plec.
 
Vremea-și împletea cununa,
Și destinul priveghea
Să gustăm din fericirea
Dragostei - și eu și ea!
 
Da-ntr-o noapte violentă,
Când cu draga ma...distram
Se-auziră pași pe scară,
Și ea-mi spune: - Vine-Avram!
 
Mă îmbrac în fugă, fulger,
Vinovat ca un borfaș
Și deschid în grabă ușa
Și-mi dau drumu-n balconaș.
 
Doamne, Tu, care scăpat-ai
De la jertfă pe Isac,
Fă și-acuma o minune
Și mă-nvață ce să fac?
 
Și precaut, fără voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Și-ntr-o clipă sînt alături,
În balconul celalalt.
 
Situația e gravă;
Simt în creier un ciclon!
Ce mă fac dacă vecinul
Mă gasește în balcon?!
 
Să sar jos, cu neputința!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Și pe viață, și pe moarte!
 
Și de-odată se deschide
Ușa-ntr-un moment fatal,
Și-n chenarul ei apare...
Soțul Clarei, personal!
 
Eu îngheț și gura-mi mută
Nici o șoaptă nu îndrugă!
Și ridic în semn de spaimă
Brațele, în semn de rugă...
 
Pe când el, vazându-mi halul,
Ca să-mi cruțe umilința,
A dedus fără-ndoială
Că am fost surprins la...Sprința.
 
Și înțelegând din semne
Că-i cer milă ca un prost,
Mi-a dat mâna să sar iarăși
În balconu-n care-am fost!
 
A deschis cu grijă ușa ,
Nici un zvon să n-o alarme
Și, cu patos i-a spus Clarei,
Care se făcea că doarme:
 
- Nu ți-am spus eu, Clara dragă,
Cum că Sprința-i o stricată?
Uite de-unde are blana -
Skong - cu care-i îmbrăcată!
 
Vino-ncoa, poete dragă
Și îți jur pe Dumnezeu
Că n-o să te știe nimeni.
Nici soția, nici chiar eu!
 
M-a condus de mână vesel,
Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strâns în brațe
Cu o oră înainte.
 
Și când m-am văzut în stradă
M-am rugat, c-așa mi-e firea,
Să trăiască arhitectul
Care-a construit clădirea!
 
Fiindcă ce făceam eu dacă
Mă păștea un ghinion,
Și această casă-a Clarei
Avea numai un balcon?!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu