marți, 31 ianuarie 2017

Duda by Dinescu


Cînd pe masa prim-secretarului Comitetului Județean al Partidului Comunist Român a fost descoperită, în decembrie ’89, lista  cu  persoanele de sprijin ale Securității, numai dracu’ știa cine-i  Radu  Duda.

Faptul că un împinge-tava pe scena Naționalului ieșean figura pe lista  cu pricina n-a provocat nici mînie, nici indignare. Abia  cînd  coconul  a penetrat gogoașa de mătăsică, zburînd din pridvorul
mănăstirii  Secu  spre Versoix, cîțiva fluturologi din presa moldavă au încercat  să-l  prindă în insectar, numai că, pudrată cu polenul unei flori  regale,  lepidoptera n-a mai fost percepută de mulțimea de
gură-cască  drept  vierme de dud.

Pedigriul Alteței Sale a fost valorificat la  maximum de băieții cu ochi albaștri pitulați sub mantaua lui Ion Iliescu,  astfel că fiul doctorului fesenist Duda s-a dat de trei ori peste  cap, transformîndu-se ba în fier de călcat menit să  netezească  imaginea  șifonată a partidului, ba într-o mănușă de catifea, cu
care Bombonel  a  încercat să deschidă ușile familiilor nobiliare din  Europa.

După ce,  în cadrul originalei democrații românești, tata-socrul a  primit în plină  figură, din mîna președintelui Iliescu, o pensie demerit intrată în Guinness  Book (căci pentru prima oară în istorie un
comunist îi dădea bacșiș unui  rege), pe spinarea Prințului Duda, ca pe un tobogan fermecat, au început să  se reverse păduri nesfîrșite și castele, deschizîndu-se, cu acel fericit  prilej, cutia cu retrocedările Pandorei, din care s-au nutrit, pînă în zilele  noastre, sconcșii, hrebenciucii și cocoșii ce au cîntat nestingheriți pe  gardul Guvernului: „Cucurigu, boieri mari, dați punguța cu doi  bani!”.
Și  boierii, ca fraierii, chiar le-au dat-o!

N-aș fi revenit asupra  acestui sulfuros subiect dacă mesajele mîrlănești ale unor regaliști de viță  nouă, care văd în Duda un soi de Prințesă Diana a României, nu mi-ar fi pus  în cîrcă păcatul invidiei.

Ei bine, în ciuda nesănătoasei mele origini  proletare, de care nu m-am lepădat vreodată, trebuie să recunosc că, în  tovărășia vinului meu nobil, botezat de subsemnatul Șato Falit, mă simt mai  prinț decît
butelcuța cu extract de surcică regală cu care se  matolesc  domniile voastre, drept care, vorba marelui poet boem Teodor Pîcă, vă  fut muma-n cur și nici nu vă mai stimez.

Mircea Dinescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu